Când iubirea se arată, ea în zori de dimineață,
Când o rază ce-i din soare, luminează a mea față,
Înfloresc sub ceru-albastru, răsfățându-mă sub el,
Dăruindu-mă întruna, Regelui Emanuel.

Când trec zorii dimineții, și se-arată pe cer nori,
Eu rămân întotdeauna, floare vie printre flori,
Ce de Domnu-au fost sădite, cu iubirea Lui udate,
Să-nflorească-ntotdeauna, sub a Domnului dreptate.

Când încet el se coboară, soarele pe cer în jos,
Eu rămân floarea-nflorită, pentru-al meu Stăpân Hristos,
Nu mi-e teamă că ea ziua, într-un timp prea scurt ea trece,
Aducând o seară-n care, timpul este mult mai rece.

Căci acele raze sfinte, ele-n zi m-au încâlzit,
Pentru vremea răcoroasă, razele m-au pregătit,
Să rămân tot în picioare, să nu mă aplec nicicând,
Orice vreme o să vină, ea în seară pe pământ.

Și atunci când ea se lasă, seara într-un asfințit,
Eu rămân aceiași floare, într-un timp doar de-nflorit,
Și în noaptea care vine, eu sub stelele înfloresc,
Căci pe Cel ce-i după stele, mult prea mult eu îl iubesc.

Și rămân până când zorii, ei pe cer din nou se-arată,
În picioare... înflorită, ies mereu din lunga noapte,
Căci Acel care mă ține, înflorită azi mereu,
Este Cel ce mă iubește, preamăritul Dumnezeu.

El mă face să fiu floarea, ce nicicând nu ofilește,
Căci tot El ce înspre mine, azi se uită, mă privește,
Îmi dă hrana Lui cerească, ca mereu să înfloresc,
Ca o floare minunată, astăzi eu să-i dăruiesc.

Voi rămâne-ntotdeauna, floarea ce El și-a dorit,
În grădina Lui cea mare, când cu milă m-a sădit,
Voi rămâne înflorită, doar prin harul Lui ceresc,
Ca să vad-o lumea-ntreagă, pentru cine înfloresc.