Azi îi spun inimii mele,
Să m-asculte ce îi spun,
Să asculte a mea gură,
Ce oftează ea pe drum,
Când se zbate-atât de tare,
Ea în pieptul meu mereu,
Căci nu poate ca să ierte,
Tot ce ei i-a facut rău.

Eu îi zic să ierte vorba,
Care răni ei i-a făcut,
Și să uite-acele clipe-n,
Care clipa a durut,
Dar ea strig-atât de tare,
Nu pot să o liniștesc,
Și acele răni Isuse,
Astăzi greu o chinuiesc.

Azi îi spun inimii mele,
Să nu strige-atât de tare,
Dar ea mie, nu vrea Doamne,
Să îmi dea vre-o ascultare,
Ba mă arde... ba se zbate,
Ba mă face să urăsc,
Sau Isuse, se închide,
Și nu pot să-i mai vorbesc.

Doamne ea-mi aduce mie,
Multe lacrimi de durere,
Când îi spun să dea iertare,
Se scufundă în tăcere,
Eu îi spun ca să vorbească,
Dar ea tace în suspin,
Căci o neiertare-adâncă,
A umplut-o de venin.

Ooo... ce gust de-amărăciune,
Îmi aduce-n viața mea,
Gustul neiertării Doamne,
Ce-mi face inima rea,
Când îi cer ca să iubească,
Ușile le-nchide-ndată,
Căci în neiertare astăzi,
Este inima-mbrăcată.

De-aș putea aș dezbrăca-o,
S-o ajut eu azi aș vrea,
Dar nu pot... căci lupta Doamne,
Cu-a mea inimă e grea,
Este-atât azi de rănită,
Dar eu știu de ce-i așa,
C-a iubit... și-a fost lovită,
De-acea gură ce-o iubea.

De-acea gură ce-i spusese,
Numai lucruri minunate,
Tot de ea într-o clipită,
Au fost toate dărâmate,
Și iubirea, și credința,
Și nădejdea ce-a avut,
Dintr-o vorbă-n neveghere,
Înima tot a pierdut.

Acu Doamne plânge-ntruna,
În adâncul ei mereu,
Vrea să ierte... dar nu poate,
Căci lovit-a fost prea rău,
A rămas o urmă mare,
Ooo... Isuse-i sfărâmată,
A mea inimă ce astăzi,
Este-atât de-ndurerată.

Numai Tu... doar Tu din ceruri,
Cu o mare îndurare,
Ai putea într-o clipită,
Să-i dai Doamne vindecare,
Să o-mbraci cu-acea iubire,
Care iartă ea mereu,
Cu-acea dragoste Isuse,
Care-i doar din Dumnezeu.