Mă duce-o adiere, de vânt azi către cer,
Dar pân-acolo Domne, sunt numai porți de fier,
La care bat și astăzi, în culmea disperării,
Căci cineva-mi șoptește,"tu ești azi dat uitării".

Mă duce astăzi valul, printr-un văzduh umbros,
Ca să cunosc furia, acelui furios,
Să gust din gustul luptei, ce este putrezit,
Pe-o margine de vale, unde m-a împietrit.

Mă duce ca pe-o frunză, ce-i fără de puteri,
Ca-n toamna cea târzie, nu ca în primăveri,
Mă flutură Isuse, un prea puternic vânt,
Până la ceruri Doamne, și-n jos înspre pământ.

Și tot ce astăzi Tată, cunosc pe drumul greu,
Ai cunoscut odată, iubite Dumnezeu,
Aș vrea să pot ca Tine, să-naintez... atât,
În loc să urc în față, eu Doamne-am coborât.

Am coborât în valea, în care am rămas,
Spunând c-a mea ființă, ar vrea doar un popas,
Dar este-ntunecată, puterea îmi usucă,
Doar glasul meu în taină, spre Tine astăzi urcă.

Un fir din gând se duce, el Doamne către Tine,
Căci sufletul Isuse purtat e prin ruine,
Așteapt-a Ta-ndurare, să-i vii în ajutor,
Să se ridice iarăși, spre Tine Doamne-n zbor.