Se-arată noaptea iarăși Doamne, și umbrele iarăși apar,
Îmi chinuie mereu ființa, parcă nu au nici un hotar.

Îmi duc iar gându-n locul care, de mine este cunoscut,
Într-un adânc unde Isuse, el soarele nu e văzut.

Mi-aduc fiorii care Tată, cândva tot ei m-au îngrozit,
În luptele în care-ntruna, ei mult prea rău m-au chinuit.

Se-arată norii iar pe cerul, ce stă deasupra vieții mele,
Ce-s plini de șoapte de durere, ce îmi aduc doar lupte grele.

Dar știu că-n toate, Tu Isuse, vei fi acela care lupți,
Căci glasul inimii întruna, Tu ești Acela ce-l asculți.

Oștirile ce-s din adâncuri, asupra mea când vor veni,
Tu ești Acela ce pe ele, cu mâna Ta le vei opri.

Acel ce e Atotputernic, în cerul viu și pe pământ,
Ești numai Tu, căci fără Tine, m-ar înghiți cel din adânc.

Când gura lui ea se deschide, pe brațul Tău mă ei mereu,
Căci te-am ales ca Domn în viață, Stăpânul sufletului meu.