Am strigat să-mi asculți glasul, am strigat să îmi auzi,
Inima care îmi umple, ochii mei ce azi sunt uzi,
De la ploile prea dese, de la valu-nspumegat,
Ce m-a dus în largul mării, vrând să fiu eu înecat.

Te-am privit să-mi vezi privirea, ațintită după nori,
Căutând acel fir Doamne, ce coboară cu fiori,
Căutând acea lumină, printre ei care apare,
Când credința-i fumegândă, și nă dejdea-ncet dispare.

Am strigat la Tine-n noapte, umbrele să știe cine,
Mă aude-n orice clipă, să nu stea doar lângă mine,
Să-mi îmbrace-n frica morții, sufletul și-a mea ființă,
Ce mă-ngheață în durere, și-n adânca suferință.

Dar când te-am chemat în ziuă, a fost Doamne-n clipa-n care,
Prăbușit de-al vremii fugă, căutam atunci izvoare,
De iubire, mângâiere, de puteri de-a alerga,
Într-un vis care azi zboară, spre împărăția Ta.

Dar să știi... Isuse sfinte, eu te-am mai strigat odată,
Când mi-ai adăpat ființa, de o vreme ea secată,
Ca să-ți mulțumesc de raza, care ea mi-a luminat,
Drumul către Tine Doamne, când era încețoșat.

Am mai ridicat și mâna, nu doar ca să-ți cer ceva,
Ci Isuse... ridicată, era pentru-a lăuda,
Numele și-a Ta putere, ce m-a izbăvit mereu,
Și acu... strig către Tine... preamărit fii Domnul meu.

Preamărit fii pentru timpul, mie ce mi-l dăruiești,
Pentru că îmi spui întruna, cât Tu Doamne mă iubești,
Pentru clipa când cu mine, de vorbă Tu stai mereu,
Lăudat să fii întruna, sfântul veșnic Dumnezeu.