Ajung ades la poarta cea, deschisă pentru mine,
Mă prăbușesc în fața ei, căci vreau Isus cu Tine,
Să trec de ea când bat mereu, ținându-te de mână,
Ca mielușelul ce-i lipit, de mama lui la stână.

Și bat în zi... în noapte bat, nimic nu se aude,
Căci bătălia din văzduh, aruncă șoapte surde,
Pe care eu le-aud mereu, și doar le spun să tacă,
Dar nu m-aud... vorbesc mereu, când ele mă atacă.

Eu nu mă las, la poartă bat, se va deschide-ndată,
Pentru acei ce plâng, ce strig, ce bat mereu la poartă,
Pentru acei care se țin, de ea în timpul gol,
Cum și eu azi, mă țin de ea, ca pasărea de stol.

Chear dacă vântul să mă smulg-ar vrea de-această poartă,
Eu strâns mă țin de ea acum, ca vântul să nu poată,
Să mă coboare în adânc, departe de-al meu vis,
De Țara sfântă cea de sus, de Rai... de Paradis.

O vreme scurt-a mai rămas, se va deschide-ndată,
Pentru creștinii ce suspin, spre cer această poartă,
Când vor intra în Țara Lui, se va închide iară,
Și-acei ce n-au bătut la ea, ei vor rămâne-afară.

Aș vrea la ea ca să rămân, oricât mi-ar fi de greu,
E poarta ce se va deschide către Dumnezeu,
Chear de la ea azi lupte sunt, mereu voi asulta,
De-al Său cuvânt ce-mi dă puteri... să stau la poarta Sa.