Ne-a dat Domnul o poruncă... o porunc-atât de mare,
Ea nu este pentru unii, este pentru fiecare,
Să iubim cu o iubire, cum pe noi El ne-a iubit,
Pe surori și frații care, El nouă ne-a dăruit.

Ura nicicând să nu fie, ea vre-o dată printre noi,
Să le fim mereu alături, celora ce-s în nevoi,
Și să nu-i utăm vre-o dată, pe orfanii care sunt,
Fără mamă... fără Tată-n viața lor de pe pământ.

Pentru văduve rămase, noi să fim a lor tărie,
Să-i îmbărbătăm întruna, pe cei triști... Isus ne scrie,
Să dăm un pahar de apă, celuia ce-i însetat,
Să ne dăm a noastră haină, cum și Ionatan și-a dat.

Lângă cei ce plâng pe cale, Domnul spune ca să fim,
Când ei plâng și noi să plângem, când ei râd... noi să zâmbim,
Pe bolnavi noi niciodată, spune să nu îi uităm,
Lângă ei să fim întruna, mult mai des să-i vizităm.

Ne mai cere El un lucru, dar el ni se pare greu,
Să iubim vrăjmașii care, azi ne prigonesc mereu,
Să strigăm în rugăciune, pentru ei și să-i iubim,
Să nu fim ca ei în viața, pe pământ care-o trăim.

Ooo... Tu Cel care dai viață, plin de o nemărginită,
Dragoste, fă astăzi Doamne, ca biserica unită,
Să rămână în iubirea, care Tată Tu o vrei,
Ca mereu să se iubească, frații Doamne între ei.