Soare ce răsari în zorii,
Dimineții... să-mi dai mie,
Ziua cea mai minunată,
Plină doar de bucurie,
Să rămâi Tu sus pe ceruri,
Până la-l Tău asfințit,
Să nu lași s-apară norii,
Care vor să fiu umbrit.

Dar de vor veni... Tu soare,
Cu-ale Tale minunate,
Raze ce-s strălucitoare,
Să-i străpungi pentru-ai desparte,
Să îi duci în depărtare,
Într-un loc ce-i nevăzut,
Ca să nu mă mai despartă,
De Cel ce l-am cunoscut.

Stai în față de furtună,
S-o opresti când va veni,
Ca să pot spre Tine Soare,
Eu pe cale a păși,
Să nu poată să-mi întoarcă,
Ea privirea înapoi,
Căci acolo-s clipe grele,
Timpuri care sunt doar goi.

Să oprești și vântul care,
Să mă smulgă el ar vrea,
Să-mi fii scut cu-a Tale raze,
Când începe-a-mi tulbura,
Sufletul și-a mea ființă,
Cu-al său vuiet gândul meu,
Aducând acele clipe,
Ce le duc cu-atâta greu.

Dar atunci când vei apune,
Spune-i celei ce-i in noapte,
Să opreasc-acele umbre,
Ce-mi aduc mie doar șoapte,
Printre stele să îmi facă,
Loc ca eu să pot privi,
Spre Acel ce-l rog întruna,
Să grăbească a veni.

Chiar de va fi-n jur doar noapte,
Eu mereu voi căuta,
O sclipire de lumină,
Căci eu știu... Tu ești și-n ea,
Dar de nu vei fi Tu Soare,
Înspre zări eu voi privi,
Să nu pierd eu clipa-n care,
Tu din nou vei răsări.