De Neam, din Dumnezeu

Suntem de neam din Dumnezeu, unicul Tată Creator,
Şi de pământul, ne e sursa, suflarea-I veşnicul izvor;
Ţărâna luată din pământ, prin forţa Sa cea creatoare,
S-a întruchipat într-o fiinţă, cu Sfânta Sa asemănare
Când Dumnezeu S-a exprimat prin glasul Lui vorbitor.

Şi-am fost creaţi cu înţelepciune şi daruri şi capacităţi
De la-nceput au fost plantate, mai sus de orice vietăţi,
Cu conştiinţă şi cu minte, pentru-a înţelege şi pricepe
Puterea dragostei prea sfântă, ce de la El întâi începe
Şi ea e-activă-n Univers, prin dreptul scumpei libertăţi.

De-ar fi ramas, Adam şi Eva, ... în graţia lui Dumnezeu,
Ei ar fi fost în permanenţă, sub binecuvântări mereu!
Dar libertatea cea supremă, ce acordată lor le-a fost
Le-a inspirat încredere, ca-şi poate duce-al vieţii rost
În starea cea desăvârşită, suind mai sus spre apogeu.

Şi neglijând nevoia acută, de dependenţa cea divină,
Când ei nestingheriţi şi liberi, prin a Edenului grădină,
Se îngrijeau de pomi şi flori, în atenţia cea mai mare
Aveau sa cadă rând pe rând, în fapta de neascultare
Dând la oparte învăţătura, despre întuneric şi lumină.

De sfătuiri, n-au ţinut seama, ca-n lucrul de peste zi
Mereu să fie împreună, deloc spre-a nu se despărţi;
Astfel, fuseseră avertizaţi, prin îngerii lui Dumnezeu,
De Lucifer să se ferească, spre-al întâlni instantaneu
Căci e puternic prin seducţii, şi-i poate astfel amăgi.

Şi când odată în lucrul său, Eva puţin s-a îndepărtat
De soţul său care îngrijea, la bolţi de viţă concentrat,
Neîntârziat a prins momentul, şi Lucifer s-a deghizat
În şarpele cel zburător, în pom pe crengi hipnotizat
Pândind pe Eva-n lucrul său, până ce ea s-apropiat.

Când Eva l-a vazut în pomul, cari pentru ei era oprit
Şi între crengile cu fructe, că se plimba nestingherit,
Şi când cu glasu-i omenesc, El i-a vorbit curtenitor
A fost cuprinsă de mirare: Cum? Şarpele e vorbitor?
Ce minune s-a întâmplat, de acum altu-a devenit?

Atunci, el pe loc i-a declarat, că pomu-acela rezervat
Conţine taine-n fructul său, care se află, fiind mâncat,
El a mâncat, şi ca dovadă, acum poate să vorbească
Pronunţând corect cuvinte, în limba-i cea omenească
Şi trăieşte-o stare înaltă, la care, de loc nu a cugetat.

Şi angajându-se în vorbire, cu ton de muzică în voce
A căutat ca să-i inspire, că înţelepciunea sa precoce,
Poate să ia de-acum decizii, să hotărască în probleme
Care apar în mersul vieţii, fără restricţii, de-a se teme.
Ascunzându-şi cât mai dulce, caracterul său atroce.

Şi, continuând ca să-i aducă, cu multă generozitate,
Mulţimi de laude subtile, pentru plăcuta graţiozitate,
Cuvintele-i nu-i displăceau, şi-n convorbire s-a întins
Cu şarpele cel fascinant, până ce mintea i-a cuprins
De-atâtea laude frumoase ce le-a acceptat pe toate.

Luand un fruct atunci din pom, cu precauţie i-a dat
Şi după multa-i explicare, oferta întinsă i-a acceptat,
Era prea naltă pledoaria, pentru frumosul fruct oprit
Ca ea, să i se împotivească, prin gestul său nesăbuit
Şi în postura ce-a fost pusă, -n sinceritate a mâncat.

O, cum să facă să îi spună, şi lui Adam, descoperirea,
Ce şarpele argumentându-i, i-a dovedit că nemurirea,
Este o lecţie banală, ce Dumnezeu le-a puso-n faţă
Să-i ţină pe-amândoi în stres, după ce le-a dat viaţă,
Necunoscând ce-i binele şi răul, ci numai neprihănirea?

Şi căutându-l pe Adam, când l-a întânitt, i-a povestit
Despre întâlnirea minunată, cu şarpele ce i-a vorbit:
Căci mâncând din acel pom, rezervat de Dumnezeu,
Nu a murit, şi-acum vorbeşte, şi zburător este mereu
Şi-n frumuseţea-i fără seamăn, este aşa de strălucit!

O-amărăciune-ntunecată, de-odată faţa i-a crispat
Spunându-i Evei că Lucifer, a fost în şarpe deghizat,
Prin convorbire şi-a sa faptă, acum ea este vinovată
Căci acceptând oferta lui, porunca sfântă, e călcată
Şi în primejdie le viaţa, cum Dumnezeu le-a explicat.

Sosind şi ceasul despărţirii, de-a lui tovarăşă de viaţă,
Ce sta cu fructu-n mâna sa, postată chiar în a lui faţă,
El după ce mult a cugetat, că viaţa singur, n-are sens
S-a hotărât, şi a mâncat, păcatul fiind grav şi imens,
Şi-oribil, după atâtea învăţături, în fiecare dimineaţă

Şi... ca preludiu al faptei lor, veşmintele strălucitoare
Ce-i cuprindeau pe amândoi în starea lor nemuritoare,
Au dispărut ca prin minune, rămânâd goi, descoperiţi,
Şi-n starea de decădere, la moarte-astfel, fiind sortiţi
Fără nici-o oprelişte, se-ndreptau zilnic spre pierzare.

Pe fondul pregătit temeinic al minţii ce şi-au pervertit,
Păcatul îşi făcea debutul, prin Legea ce-au nesocotit,
Şi, deşi şorţuri au făcut, din frunze verzi de smochin,
Printre pomi ei s-au ascuns, la glasul cel Ceresc Divin
Dându-şi imediat seama, cum răul, pe loc a intervenit.

În întâlnirea ce-au avut, atunci cu Domnul Dumnezeu,
Eva, vina a dat pe şarpe, când l-a-ntâlnit instantaneu,
Şi-a arătat prin demonstrare, c-a obţinut darul vorbirii
Mâncând din fructul cel gustos, luat din pomul opririi
Şi că urcă spre culmi înalte, pân-la stadiul de-apogeu.

Adam, a pus vina pe Eva, zicând că ea l-a îndemnat
Să mănânce, s-afle starea, de-a fi ca Cel Prea Înalt,
Dar blestemu-a fost rostit, şi-amândoi s-au depărtat,
De Eden cu al vieţii pom, unde-accesul le-a fost luat
Patria lor fiind de-acuma, tot pământul blestemat.

Şi-astfel, făptura creată, să moştenească pământul,
Liberă ca să decidă, cu ştiinţă, a nesocotit Cuvântul,
Şi-al vieţii fir şi-a întrerupt, prin fapta de ne-ascultare
Dupa aproape un mileniu, purtând cruda blestemare
Cu urmări chinuitoare, ce-n familie şi-au luat avântul.

Şi după cum toţi-n Adam, de mii de ani mereu murim,
Tot astfel, prin Domnul Hristos, vom învia ca să trăim,
Cu cât păcatul ne-a robit, şi el mai crunt ne-a apăsat,
Cu-atât şi harul s-a-nmulţit, şi prin Cuvânt ne-a liberat
Ca prin Jertfirea din Golgota, copii din nou ca să-I fim.

Şi vom gusta, şi vom simţi, odată pentru-ntotdeauna
Mireasma vieţii veşnice, ce-am năzuit cu dor întruna,
Şi în sublima veşnicie, un gând preasfânt va fi mereu
C-am fost odată, şi suntem, de neam din Dumnezeu,
Prin al Său Fiu Isus Hristos, pe cruce El fiind arvuna!


Flavius Laurian Duverna
16 februarie 2007