Stau îngenuncheat în fața, tronului măreț și sfânt,
Cu o inimă zdrobită, cu-ai mei ochi care doar plâng,
Cer întruna îndurarea, care-i doar în mâna Ta,
Să rupi lanțurile Doamne, ce-au legat inima mea.

De la cerurile-albastre, ei sunt azi nedezlipiți,
Plânsu-ndelungat Isuse, ia făcut... ochi obosiți,
Pleoapele ce sunt căzute, ele sunt atât de grele,
Pline sunt de întristare, pleoapele ființei mele.

Strigă ei azi către Tine, în devremi de dimineață,
Și-n târziul cel din noapte, ce-a umbrit el a mea față,
Să nu văd eu măreția, ce-i a Ta sfinte Isus,
Ci povara vieții mele, ce o am astăzi de dus.

Ai mei ochi izvor de lacrimi, azi pe cale-au devenit,
Ce-s atâta de amare, dar eu știu Isus iubit,
Cele ce-s de bucurie, se le-aduci doar Tu-ai putea,
Bucuria-n suferință, este doar în mâna Ta.

Doar ea poate să îmi șteargă, fața mea ce-i întristată,
Inima să îmi învie, care este înecată,
În acele ape care, nu se-opresc și plâng mereu,
Să înaintez pe cale, azi îmi este-atât de greu.

Doar o rază de lumină, astăzi Doamne ar putea,
Să îmi ștearg-a mele lacrimi, drumul mi l-ar lumina,
Ea ar fi a mea salvare, căci e-o rază ce-i din Tine,
Ea ar rupe lanțul care, m-a înfășurat pe mine.

Eu te rog în umilință, s-o aduci Tu printre nori,
Norii care astăzi Doamne, sunt ei plini de reci fiori,
Care mi-au sleit ființa, de puteri pe-această cale,
Și m-au dus ei pe adâncul, care-i nisipos în vale.

Să mai ies din ea Isuse, doar cu Tine aș putea,
Doar Tu ești Acela care, poți pe mine-a mă salva,
Mai îndură-te odată, că-ndurarea Ta e mare,
Și salveaz-a mea ființă, ce te vrea atât de tare.