-- Chiar dacă ochii îmi sunt închiși Doamne... în spatele lor a mea ființă îngenuncheată, cu brațele întinse spre orizonturile îndepărtate pe care ar vrea să le atingă... . inima își deschide larg... ca să iasă arzătoarea durere care mistuie până la ultima picătură din tot ce nu aș vrea să pierd... ultima picătură de speranță, de nădejde, de credință.

--E durerea care îmi aduce haina deznădejdei... cu un preț... al meu suflet care tânjește bâjbâind după Tine.

--E durerea care îmi aduce pierzare... dar o plătesc cu cenușa ce rămâne din inima mea care astăzi Doamne o las deschisă. Căci vreau cu această ultimă picătură de putere neatinsă de focul ei... . să stau înaintea măreției Tale.

-- Cu această picătură îmi ridic fruntea, ca privirea mea să te întâlnească. Nu vreau focul durereii să o atngă, căci e ultima care mia rămas. Cu ea pot să strig... . Doamne! ! ! ... atât... . .

-- E ultima Dumnezeule... dar este cea pe care aș vrea să o folosesc pentru a-ți spune cât de mult te iubesc. Dacă va fi atinsă de focul durerii... aș vrea să știi... că te iubesc.

--Ooo... Tu cel ce poți să stingi această flacără ce mă stinge... stinge-o... ca să pot a striga la Tine să îmi aduci o nouă picătură de speranță și nădejde. Căci Doamne... în mâna Ta la adăpos stau toate.

--Mă încred în bunătatea și mila Ta care am văzut-o de atâtea ori când strigătele mele aveau drumul în față liber până la tronul Tău. Era liber că erau strigate de pe un munte mult prea înalt... cu o culme tăioasă... muntele disperării. Și acu te strig de pe aceiaș culme. Eu știu că Tu mă auzi, că înălțimea acestui munte... m-a adus mai aproape de Tine. M-a îngenuncheat.

--Ooo... Domnul meu. Îndurarea îndurării Tale întinde-o ca să urc pe ea... să pot să cobor.
~&,"&~Îndură-te Împăratule~&,"&~