Ooo... voi stărilor străine, ce pe mine m-ați cuprins,
Ce vă chinuiți întruna, ca să fiu un foc eu stins,
Voi nu știți că cel ce arde, mult prea tare-n pieptul meu,
E aprins de o putere, care este Dumnezeu.

Apelor voi tulburate, care azi veniți spre mine,
Voi mereu ve-ți fi secate, pentru că sunteți străine,
Focul peste care astăzi, să vă așezați ați vrea,
Este-aprins de o putere, ce mereu vă va seca.

Vântule ce bați prea tare, din adânc ce te-ai pornit,
Ai uitat cine odată, te-a mustrat și te-a oprit? ,
Tot acea putere-n mine, astăzi a aprins un foc,
Ce nicicând vre-o adiere, nu-l va stinge ea deloc.

Dar și tu acea furtună, în zadar încerci mereu,
Să oprești un foc ce-n mine, arde pentru Dumnezeu,
Tu întoarce-te din cale, dacă nu... te va opri,
Ce-l ce-n mine focul vede, pentru el va coborâ.

Dar și voi puteri străine, ce întruna încercați,
A mea pace și iubire, ce-i aprinsă să-mi furați,
Nu s-a mai găsit în lume, o putere mult mai mare,
Ca pe cel aprins de Domnul, vre-o dată să îl doboare.

Nu mai încercați căci focul, el aprins veșnic va sta,
Plin de dorul după Domnul, și Împărăția Sa,
Arde el atât de tare, n-ar putea nimeni... nicicând,
Să mi-l stingă, căci e focul, veșnic pentru Cel ce-i sfânt.