Când fruntea îmi aplec în rugă,
De gânduri zeci m-apasă-n stol,
Se curmă frământarea îndelungă,
Toate se pierd în tainic zbor;
Căci Tu nu pregeți ca să vii,
Când glasul meu înadins Te cheamă:
Îmi pui în suflet bucurii,
Și risipești orișice teamă.

Aud, genunchii când îi plec,
Cum pașii Îi îndrepți spre mine,
Și-un cântec lin îmi crește-n piept,
E dorul împlinit de Tine:
Nu știu o altă clipă care
Să-mi dea atâta liniștire,
Nici n-am găsit vreo alinare
Asemeni cu a Ta iubire.

Sunt fericit ca cel trudit
Sosit în prag la ceasul serii,
Ce ziua toată-a ostenit
Sub soarele arzând al verii;
Dar, iată, un moment de-odihnă
I-aduce clipa înserării,
Ce își întinde a ei mână
S-alunge greul ostenelii.

Domnul meu bun, Stăpân iubit,
Cu orice rugă-Ți vin în prag,
De Tine să fiu odihnit,
De Tine, ce-mi ești Cel mai drag.
(nuanțele harului, 5)