Cu ochii obosiți de jale,
Cu fruntea-mpovărată de dureri,
Stai neclintită, ce te doare oare?
Ce griji te-apasă, ce poveri?

Din lacrimile toate ce-ai privit,
Care te doare cel mai tare?
Care suspin atâta te-a umbrit,
De peste el nu poți să scrii uitare?

Ai fost cu fii și fiice în dureri,
Ai stat adesea lângă soți, prieteni,
Lângă nepoți, bunici și mame,
Ai împărțit la toți tăceri.

În jurul lor, ca un giulgi negru,
Te-ai strâns aproape și-ai pătruns
Adânc în suflet, înăuntru
Răni multe, mii, tu ai ascuns.

Săpat-ai zi de zi morminte,
Și truda ta nu a lăsat
Să îți pătrundă-n gând, în minte,
Sfârșitul ce-azi tu l-ai aflat:

Mormintele ce ai săpat
Se vor deschide în curând,
Și morții ce ai îngropat
Vii vor ieși iar din pământ.

Glasul ți-e frânt, toate-s deșarte,
Căci pentru tine s-a rostit:
Unde îți este boldul, moarte? ...
Nu știi să spui, ai amuțit.

Cum te privesc cu ochii minții,
Parcă aș vrea să te alin,
Căci, moarte, ești sortită morții,
Și zorii pentru tin' nu vin.

Dar pentru noi, cei de pământ,
Un Fiu născut cum altul nu-i,
S-a ridicat viu din mormânt,
Ca tu pentru vecii s-apui.

Și-acum a risipit în zori
Noaptea ce-n palme tu țineai,
Căci cei ce azi sunt muritori,
Vor fi cu El pe veci în rai.
(neclintite nădejdi)