În drumuri troienite de mii și mii de gânduri
Ascunsă-ntr-o văpaie a unui suflet blând
Se află scrisă-n taină pe zecile de rânduri
Durerea care parcă, Îl pune la pământ.

Nici gândul bucuriei nu pare să Îl schimbe
Și nici iubiri primite din inimă de om
Tristețe și durere e parcă tot ce simte
Iar dorul Lui se-nalță ca ramurile-n pom.

În mintea Lui senină ca zorii dimineții
Îi arde o dorință, și-încearcă să-l convingă
Să-i scrie o scrisoare, sau doar un gând acelui
Ce-i poartă dorul care nu poate să îl stingă

Convins de-a Sa dorință încet începe-a scrie
Și parcă fiecare cuvânt în gând rostit
Începe să-i aducă un strop de bucurie,
Și zâmbetul pe buze ce nu au mai zâmbit

Iubite fiu scriu astăzi cu sufletu-n durere
Și arde-n Mine dorul de-a te purta la piept
De a te strânge-n brațe, de-ați fi o mângâiere
Dar trist și în tăcere, de-atâta timp aștept

Aștept măcar o vorbă, sau chiar un gând la Mine
Mi-e dor să-ți aud glasul, și-n scurte rugăciuni
Mi-e dor să-ți văd privirea și să vorbesc cu tine
Mi-asa de dor de parca, trecuseră chiar luni

De când n-ai spus o vorbă, și nici măcar o șoaptă
Din buzele-ți uscate n-ai vrut să îmi rostești,
Iar inima din Mine a spus atat: Așteaptă
Si-am așteptat în Mine ca tu să imi vorbești

Zadarnică-mi fusese această așteptare
Caci inima din tine n-a vrut să îmi vorbească
Mi-as fi dorit din suflet să-ți dau o-îmbrățișare
Dar sufletul tău rece n-a vrut să o primească

Am fost mereu cu tine în zorii dimineții
În pâinea de pe masă, în apa din izvor
in tot ce te-nconjoară si da suflare vieții
In dragostea eternă cu care te-nconjor

Au fost și dăți în care n-aveai, și-aveai nevoie
De-o mână-ntinsă care, sa vrea să-ți dăruiască
Au fost și zile-n care plângeai cerșind în tine
O mângâiere dulce, o vorbă părintească.

Chiar tu ai fost orfanul pierdut in drum de stradă
Ologu-acela care să umble își dorea
Tu-ai fost acela care aveai privirea oarbă
Si omul ce la glasul iubirii surd era

N-am fost Eu oare-acela ce iti purta de grijă,
Ce-a-ntins o mână care să vrea să-ți dăruiască
N-am sters Eu ochii aceia atât de plini de lacrimi
Ce-au vrut ca mângâierea cu ei să se-ntâlnească? !

N-am fost Eu oare Tatăl ce-a vrut ca să te crească
Nu te-am făcut Eu oare sa umbli, sa zâmbești
Nu ți-am dat Eu vedere ca ochii tai sa vada
Nu ai vazut tu oare ce-nseamnă să iubești?

Am luat păcatul care ți-a ruinat viața
L-am țintuit pe cruce și M-am lăsat străpuns
Ți-am mai lăsat o șansă, ți-am readus speranța
Si mă întreb in Mine, ce nu a fost de-ajuns?

Ce-aș fi putut Eu oare sa fac mai mult de-atâta
N-a fost nimic în lume să-mi fi cerut iar Eu
Să nu-ți fi dat, . . Dar Duhul imi simte neputința
Caci nici macar acuma nu vrei sa fi al Meu

Oh fiul meu, oh fiică. . clipită de clipită
Astept cu bucurie sa văd cum vei veni
Caci Tatăl cu ardoare si dor te mai așteaptă
Să-ți dea a Sa iertare pe care-o vei primi

Așa de mult în Mine doresc sa stăm la masă
Să te mai văd în rugă genunchii că-ți apleci
Sa iau din al tău suflet durerea ce te-apasă
Iar tu de lângă Mine nicicând sa nu mai pleci

E grea tăcerea zilei si grea lăsarea nopții
Si am răbdare încă și judec înțelept
Dar va veni o vreme, o zi a judecății
Când niciodată n-am sa mai pot sa mai astept

Aceasta-a fost scrisoarea unui iubit Părinte
Ce te asteapta încă durindu-te nespus
Dar ti-am lăsat în ea și-un semn de luare aminte
Te vreau si AZI aștept. Cu drag al tău ISUS