-- Mi-e ușor să spun... ooo cât e de ușor. Mi-e ușor să ascund sub un zâmbet lucrurile care nu pot să le ascund de Dumnezeu. Chiar dacă multe guri spun... ești bine... acest bine greu este cel ce mă duce să cunosc greul bun. E greul care îmi poartă gândurile în întunecimea nevăzută pe fața mea... dar ea este atât de prezentă, atât de reală. Este cea care vrea să mă dezlipească de pământ și în vârtejul ei să mă ducă în locul unde se simte ea bine... în întuneric. Și uneori mă duce. Mă înalță în adâncul văzduhului să miros gustul putred care îl umple. Mă duce să văd locurile nevăzute a celui ce mereu lovește sufletul meu cu șoapta lui care răcnește în urma hotărârilor mele. Dar eu intru în acel pustiu cu un gând bogat... un gând împlinit... un gând care iubește... care aleargă... care dorește... și nu mă poate nimici.

--Mi-e ușor să tac. Dar în urma tăcerii mele zboară mii de cuvinte care închid porțile văzduhului aprins, căci în urma tăcerii mele zboară praf șlefuit din perla iubirii... zboară visele mele... zboară inima care și-a desfăcut aripile ca să nu fie oprită. E tăcerea mea... care e plină.

Mi-e ușor să îmi aplec față înspre pământul de la care ochii inimii mele s-au întors îndreptânduse departe de el, de uscăciunea lui, căci acolo unde stau azi nedezlipiți, au găsit... . viață.

-- Mi-e ușor să-mi cobor mâinile, dând semn de oboseală, de abandonare, dar eu cu ele mă voi târâ pe meleagurile în care cineva crede că renunț... așa ușor.

--De voi spune mereu... e ușor... e greu, și acest greu e bun... că mă învață să spun cât e de ușor.

--Chiar dacă pare o renunțare... pentru mine e o bucurie... căci voi înainta mai ușor.