Niciodată nu apune, de pe ceruri al meu soare,
El e Cel care mă duce, doar la apa din izvoare,
Care mie-mi dă putere, îmi dă viață, biruință,
Înconjoară-ntotdeauna, cu căldur-a mea ființă.

De-ai mei ochi El nu se-ascunde, oriunde eu aș privi,
Căci mereu... mereu spre soare, gândul îndreptat va fi,
Și în zorii dimineții, și în ceasul ce-i târziu,
Chiar de-i beznă-n miez de noapte, mi-e lumină... căci e viu.

Când pășesc un pas pe cale, El e Cel ce se grăbește,
Să îmi lumineze drumul, cu-a Sa rază-l netezește,
Și-mi arată care-i urma, care duce-n cerul sfânt,
Unde mă așteapt-acasă, și îmi spune... în curând.

În curând vine salvarea, ce de mulți e așteptată,
Razele Sale divine, luminând în zi și noapte,
Azi ne spun că revenirea, ea îndată va veni,
Vremurile ce sunt grele, în curând se vor sfârși.

Stă mereu pe cer de veghe, ca să mă călăuzească,
Minunatul sfântul Soare, să nu rătăcesc spre-acasă,
Mă iubește-atât de tare, văd iubirea Lui mereu,
Pe-al meu drum cu El în față, niciodată nu mi-e greu.

El îmi este al meu Soare, zi de zi, clipă de clipă,
Timpul care împreună, îl petrecem... nu-i risipă,
Prețioasă este vremea, când suntem numai noi doi,
Stăm de vorbă, plângem, râdem, fără ziduri între noi.

El îmi mângâie întruna, fața mea ce-i obosită,
Dup-atingerea divină, sunt ca floarea înflorită,
Eu îi spun c-a mea ființă, inima mult îl iubește,
Și mă bucur chiar de noaptea-n care El doar strălucește.