Lăsați-mă să-mi strig durerea,
Căci doar strigând sunt auzit,
Nu mai opriți voi umbre negre,
Un glas strigând necontenit.

Lăsați-mă să-mi spun amarul,
Eu vreau s-ajungă până sus,
Să treacă el de munți... de valuri,
S-ajungă-n ceruri... la Isus.

Lăsați-mi inima să plângă,
De dorul marei veșnicii,
Voi șoaptelor care îmi spuneți,
Chear de tu plângi, tot jos rămâi.

Lăsați-mă să văd lumina,
Din bezna-n care m-ați cuprins,
Întunecimilor... lăsați-mi,
Căci nu voi fi un suflet stins.

Lăsați-mi pasul pe-acea urmă,
Ce mi-a lăsat-o Cel ce-i sfânt,
Pe ea eu voi călca întruna,
Cât voi păși pe-acest pământ.

Lăsați-mă... voi azi lăsați-mi,
Un drum așa cum l-a lăsat,
Nu îl lărgiți... căci eu cuvântul,
Urmez... dar cel adevărat.

Oricât veți încerca să-mi spuneți,
În mine crește ce-a sădit,
Lăsați-mă căci niciodată,
Voi nu mă veți vedea zdrobit.