Într-o zi, pe-un drum de țară,
Merge-agale un creștin,
Cu ochi umezi de-ntristare,
Și c-un suflet în suspin.

Mai făcea un pas creștinul,
Și din nou se așeza,
Căci în spate ducea crucea,
Ce cu greu el o căra.

Se mai ridică odată,
Și-ncerca iar să pășească,
Căci nicicum nu vroia crucea,
El ca să o părăsească.

Întâlni un om în cale,
Ce ia spus încet zâmbind,
Lasă crucea ce de-o viață,
Tot o cari mereu plângând.

L-a-ntrebat... ea ce-ți aduce,
Pe al vieții tale drum? ,
De nu vrei ca acea cruce,
Să o lași tu nicidecum.

Dar creștinul... pentru-o clipă,
Ochii el și-a ridicat,
Ce erau căzuți de-o vreme,
Când crucea ia aplecat.

Și c-un glas mai blând îi spuse,
Celuia din calea lui,
Ce-i spunea să lase crucea,
Că e crucea nimănui.

El ia zis... ascultă bine,
Crucea care-o am de dus,
Este poarta către-Acela,
Care m-a iubit nespus.

Este crucea ce odată,
O cunună îmi va da,
Oricât mi-e de greu acuma,
Eu nicicum n-o voi lăsa.

Chear de-i greu acu pe drumul,
Ce îl urc eu mai încet,
Este drumul ce mă duce,
Lângă Cel ce este drept.

Chear de uneori cărarea,
Pentru mine-i mult prea grea,
Mă așez... dar nu las crucea,
Oricât ea ar fi de grea.

Aplecă creștinul fruntea,
Și din nou pe drum porni,
El știa că vine timpul,
Crucea când n-o va simți.

Chear de mai opri pe cale,
El nicicând n-a renunțat,
L-acea cruce... nici în vale,
Nici în deal când a urcat.

De vom duce astăzi crucea,
Cum acel creștin a dus,
Ne vom întâlni cu toții,
Într-o zi... sus cu Isus.

Nu vom mai avea vre-o cruce,
Cum avem azi pe pământ,
Noi vom fi purtați la brațul,
Celuia care e sfânt.