Priveşte, Doamne, cãtre noi, cei vii,
De pe tãrâmul vechii Românii!
Ne strãluceşte iar de sãrbãtori
Aşa cum ai fãcut de-atâtea ori! ...

Cãci noaptea stricãciunii şi-a umplut
Paharele şi vasele de lut.
Şi umbre stranii râd la noi mereu,
Spunând cã nu existã Dumnezeu.

Lumea de astãzi s-a îndepãrtat
De Cel ce a murit crucificat,
Puţin câte puţin şi pas cu pas,
Pânã nimica sfânt n-a mai rãmas.

Şi totuşi, între oamenii cei vii
Nu Te-ai lãsat fãrã de mãrturii.
Cãci ai avut, şi ai, şi vei avea
Şi credincioşi români de partea Ta!

Mai fã şi azi, prin Duhul Tãu minuni
Şi ne adunã iar la rugãciuni!
Adu, Te rog, Lumina şi la noi
Şi n-o mai lua vreodatã înapoi!