---Din visele mele ce se pierd îndepărtându-se... îmi înalț glasul secat de arșița vie ce îmi seacă puterea rămasă undeva în ascuns. Ooo... Dumnezeule... nici eu nu o mai gasesc căci este atât de mică... într-o inimă atât de mare.

---Dar Doamne Tată... chiar de e mică, cu ea îmi înalț glasul tăcut. Chiar de nu se mai aude... știu că Tu poți să-l asculți... aplecându-te printre norii grei.

---Ooo... Dumnezeule, este un glas legănat de cântarea galagioasă a vântului care îl plimbă prin locurile nemaiântâlnite.
Este un glas doritor de a striga... dar picatura de putere nu este îndeajuns. Este lovit de stâncile din fața lui de furia furtunelor, înecat de mijlocul mării.

---De-aș mai găsi încă o picătură Doamne... aș striga... dar tot o caut și nu o gasesc, crezand că-i ascunsă... e gol...

--Un pustiu s-a întins în locul unde ar trebui să fie bucurie. Un val de lacrimi nevăzute sga năpustit, văpaia adâncului a semănat atâta îndoială încât a acoperit cu frunzele ei floarea ce se ofilește astăzi.

---Doamne... pentru tine a vrut inima mea să înflorească, ca să îți daruiesc culoarea veselă ce a avut-o. Acu e o culoare închisă de întristarea neputinței.