Strigă Domnu-n dimineață, pe-neserate se aude,
Pentru suflete-necate, și ființele ce-s surde,
Toți l-aud dar nepăsarea, este ea atât de mare,
Îl mai rastignesc odată, guri fără nerușinare.

Cheamă azi la mântuire, suflete nemântuite,
Le arată calea bună, celora ce-s rătăcite,
Dar e-o lume scufundată, în păcatul ce-i murdar,
În nelegiuire trece, lumea azi de-orice hotar.

Se aude-n zorii zilei, glasul sfânt de Împărat,
Dar de cei pe care-i strigă, El nu este ascultat,
Se ascund după orbirea, care viața le-a orbit,
Nu-nțeleg că Cel ce-i viață, este Cel ce le-a vorbit.

Și aleargă azi pământul, și în lung dar și în lat,
De a Celui sfant ce-i jertfă, el de tot azi a uitat,
Șansa pentru mântuire, ce i-o dă Acel ce-i viu,
N-o-nțelege, și alege astăzi viața din pustiu.

El la inimi mereu bate, bate fără încetare,
Și la cei ce sunt în lume, și la cei ce sunt pe cale,
Căci văzu și ațipirea, în popor ce s-a lăsat,
Și a lui înaintare, are pasu-ngreunat.

Strigă Domnu-n zori de ziuă, și în zori de asfințit,
El o clipă azi nu tace, vrea să fie auzit,
Vrea să-și strângă laolaltă, turma ce s-a-mprăștiat,
Căci sosește-n grabă ziua-n care va veni îndat.

Poate-i ultima strigare, cu băgare azi de seamă,
Să fim toți când se aude, glasul Lui, cât ne mai cheamă,
Poate mâine El va tace, sau poate chiar și la noapte,
Va veni cu judecata, ce va fi ea cu dreptate.