Un tâlhar în miez de noapte, el încet se furișa,
Ca să fure-acea comoară, ce creștinul o strângea.
Ea era strălucitoare, lumina totul in jur,
Dar tâlharul se-ntrebase, cum eu pot ca să i-o fur.
Se apropia în taină, să nu fie auzit,
Aștepta ca și creștinul, el să fie adormit.
Aștepta ca să clipească, el din ochi măcar odată,
Ca să fure-acea comoara, ce era prea luminată.
Îns-acel creștin și-n noapte, el nicicând nu ațipea,
Să-și păzeasc-a lui comoară, nici din ochi el nu clipea.
Lângă ea stătea întruna, ca să nu fie furată,
De tâlhar ca să nu fie, în pământ ea îngropată.
O păzea cu-a lui iubire, el mereu o curăța,
Ca s-aducă ea lumină, el să n-o poată fura.
El stătea mereu de veghe, chear de uneori era,
Obosit... dar niciodată, creștinul el nu clipea.
Căci a strâns acea comoară, cu supine-adânci plângând,
Cu o cruce grea în spate, aruncat prin văi de vânt.
Și atunci, tâlharu-n noapte, cel care se furișa,
A-nțeles că el comoara, nicicând n-o poate lua.
Căci e bine ea păzită, de creștinul ce cu greu,
El a strâns acea comoară, să i-o dea lui Dumnezeu.
Cu mare dezamăgire, el în noapte a plecat,
Nu s-antors să ia comoara, căci creștinul luptat.