Multe flori sunt în grădina, Celui ce e Grădinar,
Unele mai îndrăznețe, altele fără habar,
Unele mai înflorite, altele încă așteaptă,
Ele să fie udate, cum au fost și celelalte.
Unele din ele-s albe, altele încă nu știu,
Ce culoare vor fi ele, ce-i vor da Celui ce-i viu,
Nu-și cunosc încă parfumul, și nici rolul din grădină,
Însă Grădinarul este, bucuros că ea e plină.
Dar sunt unele din ele, care sunt mai răzvrătite,
Dar adesea sunt acele, ce abea sunt răsărite,
Grădinarul când le udă, ele vor hrană din soare,
Dar când ele sunt hrănite, vor apă din stropitoare.
Ca să nu fie stropite, de un strop ce-i cât un bob,
Că se supără îndată, și nu dau ele vre-un rod,
Însă ce-L ce-i Grădinarul, le iubește-așa cum sunt,
Și atunci... El le sădește, în pământ cât mai adânc.
Chear de ele strigă tare, că le doare rădăcina,
C-a Lui grijă le rănește, și frunza, chear și tulpina,
Grădinarul nu se-oprește, căci El știe cel mai bine,
Cum ea trebuie-ngrijită, să-nflorească în grădină.
Dar pe cele înflorite, le privește dintr-o parte,
Este mândru El de ele, cum va fi de celelalte,
Le miroase, le admiră, El le mângâie ușor,
Ca cele ce-s înflorite, să simtă a Lui fior.
Însă El de-odat zărește, printre flori cum azi răsare,
Buruiana nesădită, care nu este o floare,
Care-ncet se-ncolăcește, ca un șarpe pe tulpină,
Să usuce floarea care, înflorește în grădină.
Tot mai sus pe ea se urcă, neștiind că e privit,
De Acel. . ce cu iubire, în grădină a sădit,
Acea floare minunată, ce mereu ea înflorește,
Și sub soare și sub ploaie, ea nicicând nu ofilește.
Și atunci... El Grădinarul, se apropie de ea,
Smulge buruiana care, a-ndoit tulpina sa,
O eliberează toată, ca să crească ea frumos,
Să-nflorească-ntotdeauna, să nu cadă cumva jos.
Căci așa e Grădinarul, El mereu se îngrijește,
De a sa grădină care, pentru El ea înflorește,
Pentru ea nicicând nu doarme, căci ar vrea mereu să fie,
O grădină minunată, nu grădina ce-i pustie.