De ar ști câtă durere, lasă omu-n urma lui,
N-ar mai spune nici o vorbă, el ar cere Domnului,
Mult mai multă-nțelepciune, ca să știe să vorbească,
O iubire-adevărată, ca să știe să iubească.

Ar tăcea când altul plânge, sau ar plânge amândoi,
Cum a spus Acel din ceruri, în necaz voi să fiți doi,
Unul pentru altu-n viață, ar lupta ca niște frați,
Nu pe cei loviți ce-s astăzi, ei să fie lepădați.

De ar ști câtă durere, când străin lasă pe drum,
Pe acel care odată, el cu omul a fost bun,
I-a dat haina de pe umăr, i-a dat tot ce a avut,
Și acu... în grea nevoie, de om e necunoscut.

E-un străin care în noapte, singur este în suspin,
Părăsit de cel ce-odată, pentru el era alin,
De-ar ști omul... suferința, ce în urmă a lăsat,
Ar sări în ajutorul, celui neajutorat.

Ooo... Isuse, spune-i astăzi, celuia ce s-a grăbit,
Să arunce o săgeată, altul să fie lovit,
Spune-i ca a lui vorbire, ea să fie spre zidire,
Să nu fie, una care duce spre o nimicire.

Spune-i celui ce odată, a primit și el iubire,
Și el astăzi să iubească, cu aceiași dăruire,
Să nu rupă, inimi care, azi pe el mult îl iubesc,
Dar el stă în nepăsare, doar în vorbe ce rănesc.

De-ar ști omul, ce el lasa-n urma lui când el vorbește,
Ar fi unul care tace, care tace și iubește,
Cum Isus cândva odată, a tăcut și a iubit,
Omenirea și pământul, și pe El ce l-a lovit.

Omule... să ai de grijă, ce vorbești... ce astăzi spui,
Ca prin vorbele-arunate, tu nicicând și nimănui,
Să nu frângi tu niciodată, inima ce te-a iubit,
Căci ce-arunci astăzi pe ape, vei primi tu înzecit.