De ce plângi în miez de noapte, dar în miez de zi creștine,
De ce-ți pierzi mereu nadejdea, rătăcind printre ruine,
Când din ceruri pentru tine, a strigat un glas ce-i sfânt,
Ce ți-a spus... voi fi cu tine, cât vei fi pe-acest pământ.

De ce-asculți acele șoapte, ce sunt goale de putere,
De ce nu te-ncrezi în brațul, ce-ți aduce mângâiere,
L-ai văzut mereu creștine, cum în viaț-a t-a lucrat,
Cel ce-i viu, Cel ce-i putere, Cel ce este-adevărat.

Te oprești adesea astăzi, să te odihnești puțin,
Dar în inimă ai gustul cel amar, cel de pelin,
De ce nu-ți hrănești ființa, din cuvântul minunat,
Pentru mine, pentru tine, care Domnul l-a lăsat.

De ce îți ascunzi tu rana, ce o ai de-atâta vreme,
De ce-ți este mereu teamă, când ți-a spus El... nu te teme,
De ce taci când iarăși plânge, a ta inimă-n ascuns,
Las-o să-și verse amarul, ce în ea el a pătruns.

Nu-ți întoarce azi privirea, în trecutul ce-a lăsat,
Rana ce-i atât de mare, și vei fi tu vindecat,
Să privești doar înainte, fii pe cale fericit,
Căci te-așteaptă sus în ceruri, Țara ce ai moștenit.

Lasă-ți inima deschisă, ca să ai un început,
Cu un rost... un tel în viață, chiar și cu un nou trecut,
Ce nu are răni... durere, doar experiențe vii,
Cu Acel care dorește, să te scoată din pustii.

Nu-ți lăsa azi gândul pradă, tu trimite-l la Isus,
Ia-ți avânt sub ceru-albastru, ca s-ajungi acolo sus,
Unde îngerii îi cântă, nu mai zabovi o acum,
Tu grăbește-te căci Domnul, vine-ndată... e pe drum.