De ce ne-ascundem, suspinăm,
Cu fața spre pământ,
De ce noi azi n-o ridicăm,
Spre Cel ce este sfânt,
De ce-alergăm... nu ne oprim,
Cu El ca să vorbim,
De ce tăcem și nu-l chemăm,
Cu El să biruim.

De ce am devenet tăcuți,
În vremurile grele,
Doar El ne-a spus,
Va fi cu noi,
Mereu chear și în ele,
De ce toți azi, ne-am așezat,
Pe-o margine de cale,
Tot El ne-a spus, voi fi cu voi,
Mereu... chear și în vale.

De ce azi alergăm mereu,
Spre tot ce e afară,
Și ne hrănim cu ce-i păcat,
Cu-o viață prea amară,
De ce fugim de ce-i prea greu,
Pe-un drum care ne duce,
La poala Celui veșnic viu,
Acolo... jos la cruce.

Dar și atunci când nu mai vrem,
Povara s-o cărăm,
Prea obosiți ne așezăm,
De ea ne lepădăm,
A Domnului cum oare-a fost,
Ușoară sau mai grea,
Noi astăzi unde-am fi rămas
Dacă o lepăda.

De-am fi și noi cum a fost El,
De-am duce cum a dus,
N-am sta așa nepăsători,
Toți am striga în sus,
De l-am iubi cum ne-a iubit,
Noi nu l-am parăsi,
Pe drumul crucii ce e greu,
Când orișice-ar veni.