Mi-ar fi plăcut să nu aud,
Cuvintele ce m-au durut,
Ce-o rană astăzi mi-au lăsat,
Nu s-au gândit, nu le-a păsat,
Că m-au durut cu-adevărat.

Mi-ar fi plăcut ca să nu fiu,
O pradă slabă în pustiu,
O țintă pentru cel ce-i rău,
Când duc cuvintele cu greu,
Dar el lovind... lovind mereu.

Aș vrea să nu fi cunoscut,
Cum dăruirea m-a durut,
Cum m-a făcut ca să suspin,
Și din paharul ce e plin,
Să beau setos numai venin.

Aș vrea eu să nu fi simțit,
Săgeata care m-a lovit,
Căci inima mi-a rupt acum,
Pe-al vieții mele-n greul drum,
Când nu pot să pășesc acum.

Aș vrea de azi să nu mai știu,
Culoarea-nchisă din pustiu,
Căci glasul meu s-a îndreptat,
Spre norii ce s-au adunat,
Eu vreau să văd cum se despart.

De azi aș vrea liber să zbor,
Fără cuvinte care dor,
Eu aripile-ntind acum,
Avânt îmi iau pe-al vieții drum,
Să nu mă-ntorc nicicând... nicicum.

Eu voi zbura și peste mări,
Peste păduri și peste țări,
Când ploaia ea mă va uda,
În zborul meu spre țata Ta,
Pe Tine te voi lăuda.

Furtuna când se va porni,
Eu Doamne nu mă voi opri,
Oricât de multe vor veni,
Cuvinte ce mă vor lovi,
Nicicând nu voi încetini.

Ooo... Doamne sfinte... sfânt Păstor,
Când auzite-mi sunt în zbor,
Acele voci care șoptes,
Nu vreau atunci să mă opresc,
Când ele greu mă obosesc.

Aș vrea Tu scutul meu să fii,
Și-n zile, și în nopți târzii,
Ca totul... toate să oprești,
Din cer spre mine când privești,
Te rog să nu mă ocolești.

Căci Tată, astăzi rău mă dor,
Cuvintele ce-mi dau fior,
Nu vreau să mai le-aud acum,
Să-naintez aș vrea pe drum,
Spre Tine Domnul meu cel bun.