Suspinul...

Pe iarba verde-n țintirim,
în zori de zi sau în apus de soare,
se-aude un suspin prelung
și-atât de-ndurerat
din sufletul unei mioare
ce-și tânguie din suferință la deal de sat,
acelora ce se-odihnesc fără oftat.
Ar vrea din iarbă se se-nfrupte
dar nu ndrăznește să se-atingă
de când a auzit suspinul-spin,
cum îl bocea-n sughiț surata
neîncetând să plângă.
Se-apropie cu fața-n jos,
atentă parcă să-nțeleagă,
suspinul-foc și tânjet-plâns
a ființei dragă.
-Cui îi vorbește... plânge... cui?
Atât ar vrea să știe,
și prinde-un bocet din chin greu
c-atunci când mama i-a fost dusă
la măcelărie.
-Am fost bogați, stăpâni pe glie...
plângea-n suspine mielușeaua
dar ne-au vândut ai mame fii
ce mânuie ocaua.
Eram în verde plai la dulcea și bogata avuție
dar ne-au îndepărtat de-ai noștri,
cei duși în țara fără dor, la muncă-n pribegie...
Așa plângea-n suspin pe înserat
oița cea-ntristată,
că-n țara-n care s-a născut,
acum, se simte părăsită și înstrăinată.
Se șterge soarele la ochi de plânsul de mioară,
ar vrea să nu mai plece în apus,
să se întoarcă lângă plânsa din iubita-i țărișoară.

Alexandrina Tulics, 14 mai 2021-Delafield