De ce-i atât de mare lupta,
De ce atât de des mă prăbușesc,
De ce pe drumul care el ma duce,
Spre Tine Doamne-adesea mă opresc.

De ce-s purtat mereu pe mări de lacrimi,
Pe strigăt de durere sunt purtat,
De ce Isuse doar prin suferință,
Pășesc pe cale-atât de-ndurerat.

De ce mereu eu gust amărăciunea,
Dar crucea Doamne de ce-așa agale,
O duc mereu cu greu pe drumul vieții,
Când drumul trece-adesea el prin vale.

De ce nu pot furtunile Isuse,
Să le răzbat, prin ele să pășesc,
Dar adierile ce bat de vânturi,
De ce atât de greu mă obosesc.

Aș vrea doar cu privirea ridicată,
Să mă avânt spre ținta ce-am pornit,
Să nu mai întâlnesc aș vrea pe cale,
Acele umbre care m-au oprit.

Iar dacă drumul este-o luptă Doamne,
În suferinț-aș vrea să te-ntâlnesc,
Și în necazul ce mereu apare,
Cu Tine doar aș vrea ca să vorbesc.

Durerea-aș vrea să-mi fie bucurie,
Ea gura să-mi deschid-aș vrea mereu,
Să te slăvesc în clipele prea grele,
Și-n timpu-n care-mi este-atât de greu.