Prin cuproarele-ntristării,
Trec adesea Domnul meu,
Și în foc o deznădejde,
Îmi apasă ea mereu,
Sufletul răpus de luptă,
Și-a mea inimă rănită,
Care face ea din mine,
O ființă obosită.

Prin cuptorul de durere,
Trece-adesea viața mea,
Gura strigâ ea întruna,
După îndurarea Ta,
Căci o ran-atât de-adâncă,
Ea mă arde ne-ncetat,
Îmi aduce-atâtea gânduri,
Să fiu suflet tulburat.

Prin al suferinței trece,
Calea mea Doamne mereu,
El este cuptorul care,
Mă apasă cel mai greu,
În al flăcării văpaie,
Î-mi topește-a mea putere,
Și a inimii dorintă,
El o stige... ea-ncet piere.

Și cuptorul apăsării,
Zi de zi îl întâlnesc,
Este trist... e plin de lacrimi,
Care Doamne izvorăsc,
Din izvorul care parcă,
El nu seacă niciodată,
E săpat de apăsarea,
Ce în lacrimi ea mă-neacă.

Ooo... Isuse, Tu preasfinte,
Prin cuptoare m-ai trecut,
Să cunosc văzduhul care,
Doamne el nu e văzut,
Ca să simt amărăciunea,
Și acea tristețe care,
Ea lui David i-a supt fața,
Când cerea el vindecare.

Tu ascultă-mi Doamne ruga,
Stinge focurile care,
În cuptoarele din viață,
Ard fără de încetare,
Mâna Ta poate-a mă scoate,
Doamne dacă-i voia Ta,
Tu întinde-o înspre mine,
Doar ea poate-a mă salva.