Ce cuvânt coboară astăzi! ! ! ,
Peste noi iubiți creștini,
Despre-acea iubire care,
Noi eram cu toții plini,
Să ne umplem înc-odată,
Dragostea dintâi ne-o cere,
Căci a Lui ea niciodată,
Pentru noi ea nu va piere.

El mai strigă înc-odată,
În Efes cum a strigat,
Chear de faptele sunt bune,
Nu-l iubim ca altădat',
Dăruire azi ne cere,
Căci iubirea-i dăruire,
Este cea ce ne va duce,
Într-o sfântă împlinire.

Glasul care se aude,
Pentru noi astăzi răsună,
Într-o vreme dăruită,
De Isus... o vreme bună,
Este plină de-ndurare,
Noi ca să ne cercetăm,
Celuia ce ne iubește,
Ce fel de iubire-i dăm.

De-am uitat cum e iubirea,
Cea dintâi, cea-nflăcărată,
Să ne-ntoarcem azi în vremea,
Când iubeam noi prima dată,
Să ne-aducem toți aminte,
Când în rugăciuni aprinse,
Curgeau lacrimi de iubire,
În burduf ce erau strânse.

Astăzi nu mai are Domnul,
De la noi ce să mai strângă,
Căci ascundem înăuntru,
Sufletul ce vrea să plângă,
Și venim la adunare,
După cum toți ne-am deprins,
Aparent în ascultare,
Dar cu-n suflet ce e stins.

E deprinderea ce nouă,
Dragostea ea ne-a luat,
Ne-a adus doar reguli astăzi,
Ce nu-s bune de urmat,
De-a veni la închinare,
De-a pleca cum am venit,
Să nu spună nici păstorul,
De la ea că am lipsit.

Ooo... dar Cel ce azi vorbește,
El ne cere să-L iubim,
Dar prezența noastră nu e,
Dragostea ce-i oferim,
Inimile noastre Domnul,
Pline de iubire vrea,
Ca să fie-ntotdeauna,
Pentru El, și slava Sa.

Să ne-aducem azi aminte,
Unde oare am căzut,
De ne spune nouă Domnul,
Să-L iubim ca la-nceput,
Să ne pocăim cu toții,
Sfeșnicul să nu ni-l ia,
De vom birui... din pomul,
Vieții... hrană ne va da.