Pasăre tu călătoare, ce avânt îți ei în zbor,
Tu mereu te-nalți spre ceruri, dar eu uneori cobor.

Aripile-ți sunt întinse, și prin anotimpuri treci,
Eu sunt cel cu mâini lăsate, ce rămân în vremuri reci.

Peste mările albastre, zborul tău e-atât de lin,
Dar a mea călătorie-ngreunată-i de suspin.

Înspre ce-ți este dorința, tu acolo zbori mereu,
Dar a mea e-mpiedicată, căci e înspre Dumnezeu.

Dar de zbori atât de iute, de îți este-așa ușor,
Ia-mi dorința pe-ale tale aripi ca s-o duci în zbor.

Să o duci mult mai aproape, dar și dorul meu aș vrea,
Pasăre... mai sus... la Domnul, astăzi pe aripa ta.

Și-al meu gând aș vrea de tine, pe-aripi el să fie dus,
Dincolo de nori, de stele, Cel ce-l știe e Isus.

A Sa pace El să lase, Domnul peste gândul meu,
Căci doar El îmi știe gândul, ce mi-e tulburat mereu.

Du-o dincolo de zare, pasăre ca ea să fie,
Mai aproape-a mea dorință, de Isus... de veșnicie.

Nu cumva ca să se stingă, când de valuri e stropită,
Sau de-al vieții greutate, să nu fie ea oprită.