Am cunoscut iubirea, ce-ngrabă ea m-a dus,
În locuri nevăzute, aproape de Isus,
Acolo unde toate, ce grele ele-au fost,
De mine-au fost uitate, dar mi-au fost de folos.

Căci lacrimile care, în viață le-am vărsat,
M-au dus la pieptul Celui, ce-mi este Împărat,
Așa eu cunoscut-am, fiorii de iubire,
Doar suspinând în taină, dorind o nemurire.

Am cunoscut iubirea, în toi de suferință,
Când mă trecea-Mpăratul, în marea neputință,
De zidurile care, pe mine mă opreau,
Pe drum spre mântuire, în față când stăteau.

Oricât erau de groase, îndată le zdrobea,
Ca să cunosc iubirea, ce mie îmi purta,
Ca să-i cunosc puterea, pe El să îl cunosc,
Pe Cel ce vieții mele, i-a dat un sens... un rost.

Am cunoscut iubirea, pe-o margine de cale,
Ce nu-mi lăsa ființa, să cadă ea în vale,
Când oboseam... putere, ea-mi aducea mereu,
Să simt că mă iubește, Acel ce-i Dumnezeu.

Să știu că niciodată, oriunde m-aș afla,
Iubirea Lui de Tată, ea nu mă va uita,
Mi-a arătat pe cruce, ce mult El mă iubește,
Și azi acea iubire, mereu ea îmi vorbește.

Și-n zorii dimineții, și în lăsarea serii,
Ea nu mă părăsește, ea nu mă dă uitării,
Îmi dă acea tărie, ca să privesc în sus,
Ca să cunosc iubirea, căci dragostea-i Isus.