Pot să am palate-n viață,
Nimic nu ar valora,
De nu-L am pe Domnul slavei,
Pe-al meu drum din viața mea.

Nu m-ar duce niciodată,
Bogăția pământească,
La sfârșitul vieții mele,
Să cunosc slava cerească.

Căci averea nu e prețul,
Care trebuie plătit,
Ca să se deschidă poarta,
Cerului spre infinit.

Ea se va deschide-ndată,
Când aici jos pe pământ,
Bogăția cea cerească,
Suspinând mereu o strâng.

Lacrimile-mi vor deschide,
Poarta-n zi de sărbătoare,
De pășesc pe urma albă,
Mă va duce la izvoare,

La izvoare unde curge,
Apa vie ce-mi va da,
Din puterea Celui veșnic,
Ca să lupt pe calea grea.

Și credința dăruită,
De-o păstrez vie mereu,
Este cea ce mă va duce,
De mână cu Dumnezeu.

Faptele netrâmbițate,
De pe străzile pustii,
Mă vor duce într-o viață,
Unde-s toate aurii.

Și iubirea dăruită,
Celora din jurul meu,
E comoara cea mai scumpă,
După ea alerg azi eu.

Astea sunt comori alese,
Îmi vor da o moștenire,
Care margini ea nu are,
Este... viață-n nemurire.

Bogăția este cerul,
Pentru care pe pământ,
Strângem azi comori ce-odată,
Ne vor duce-n cerul sfânt.