Ochilor care-n ascunsul, inimii plângeți mereu,
În durerile aduse, de un timp ce trece greu,
Ridicați-vă spre ceruri, ca o mică picătură,
Să vă ungă în durerea, care-i uneori prea dură.

Nu mai stați în aplecare-nspre pământul ce-i uscat,
De un vânt care azi bate, fără milă ne-ncetat,
Doar de sus vine puterea, care azi v-a părăsit,
Și-ntr-un loc pustiu de viață, voi încet ați coborât.

Azi privirea voastră-i goală, de durere a secat,
Timpul ce era în lacrimi, el de voi s-a-ndepărtat,
Flacăra care-i aprinsă a secat acel izvor,
Ce pe-obraz vărsa șuvoaie, pline ce erau de dor.

Întristarea vă e haina, aruncată peste voi,
V-ați hrănit din ceața deasă, într-o luptă ce-i în toi,
Praful ridicat de vânturi, v-a orbit pe-această cale,
V-a întins azi pe adâncul, fără viață ce-i în vale.

Dar în vremea întâlnită, ridicați-vă în sus,
Căci de-acolo izbăvirea va veni... de la Isus,
El vă este Salvatorul, El vă poate arăta,
Acea licărire care, din pustiu vă va salva.

Ochilor plini de-ntristare, bucuria e în cer,
Unde-a voastre suferințe, nu au viață... ele pier,
Căci acolo vă așteaptă, clipe pline de lumină,
Fără nopți întunecate-i doar o zi ce e senină.