Nu-mi lăsa Doamne ființa, să se piardă-n bezna nopții,
Nu lăsa să o înghită, gura larg deschis-a morții,
N-o lăsa să rătăcească, azi în gândurile ei,
Pune-o Tu în rândul celor, care sunt Doamne ai Tăi.
Ale mele mâini căzute, eu te rog... nu le lăsa,
Către Tine ridicate ca să fie-n vremea grea,
Fii doar Tu a lor tărie, și ridică-le în sus,
Să se-atingă de-a Ta poală, Împăratule Isus.
Nu lăsa a mea privire, ea să piard-a Ta lumină,
Nu lăsa ca-ndepărtarea, între noi să intervină,
Vreau să fiu de Tine-aproape, căci în piept arde mereu,
O dorință ce-i aprinsă, după Tine Domnul meu.
Frigul care mă pândește, nu-l lăsa să mă-nvelească,
Nici săgeata arzătoare, n-o lăsa să mă topească,
Vreau ce-i viu... din Tine-n mine, vreau ce ține-o veșnicie,
Vreau să fiu plin de iubire, chiar și-acum Doamne-n pustie.
Umbra norului ce vine, pentru a mă-ntuneca,
Dă-l Tu astăzi la o parte, căci e-o lupt-atât de grea,
Clipele ce le aruncă, ele-n loc să nu mai stea,
Căci sunt grele-apăsătoare, obosesc ființa mea.
Nu-mi lăsa a mele zile, ele-n urmă să rămână,
Într-o lume ce-i murdară, într-o lume ce-i păgână,
Poartă-le-n a Ta privire, Doamne până la sfârșit,
Să sfârșească sub privirea, Ta... Mântuitor iubit.