Minunata bunătate, ce răsare zi de zi,
Ea îmi duce mie gandul, la Acel ce va veni,
Ea dezleagă multe lanțuri, căci e-o bunătate mare,
Îmi aduce-acea lumină, ce-ntuneric ea nu are.

Ea îmi dăruiește mie, zorii cei de dimineață,
Când se-apropie-ntristarea, ea un zâmbet cald pe față,
Îmi aduce, căci ea vine, dintr-o mână minunată,
Ce a fost fără vre-o vină, sus pe cruce perforată.

Bunătatea fără margini, e prezentă ea mereu,
Pe-acest drum pe care-o dată, a pășit și Domnul meu,
Este cea care-mi aduce, o speranță când eu plâng,
Îmi arată urma albă, să pășesc pe ea cântând.

Început nicicând nu are, un sfârșit nu va avea,
Bunătatea care-i vie, cea salvat ființa mea,
Ce i-a dat ei azi o viață, fără preț... fără sfârșit,
Bunătatea ce deține-n mâna ei un infinit.

Ooo... cât e de minunată, acea vie bunătate,
Ce m-a dus astăzi pe mine, lângă Domnul... mai aproape,
Mi-a deschis ea mie drumul, dându-mi aripile sfinte,
Ca să-mi iau avânt spre ceruri, unde am eu un Părinte.

Ca să-mi iau avânt spre locul, care mult mi l-am dorit,
Locul care niciodată, n-are el un asfințit,
Mi-a dat Domnul mie-o șansă, să ajung cândva în el,
Unde Rege-i Împăratul, și-al meu Domn... Emanuel.