De ce azi privești pământul, mergi cu fruntea aplecată,
Cu o inimă prea tristă, frate scump... îndurerată,
Te gândești mereu pe cale, oare când se va sfârși,
Căci tu vrei atât de tare, să ajungi unde va fi,
Numai bucurii și clipe, cu acei ce au plecat,
Ce-au lăsat în urmă timpul, pentru tine-ndurerat,
Și un gol atât de mare, inima ce ți-a umplut,
Cu tristețe-amărăciune, ce în viaț-ai cunoscut.

De ce azi tu numeri vremea, care ție-ți stă în față,
Măsurând cu-a ta dorință, capătu-așteptat de viață,
Uneori a ta durere, este ea atât de mare,
Îți dorești numai o clipă, să se stingă focul care,
Ți-a adus un dor fierbinte, de cei dragi ce ți-au lăsat,
Urme-adânci, răni nevăzute și un timp nemăsurat,
În suspine ne-auzite, de acei din jurul tău,
Ce nu-ți înțeleg necazul, nu știu ei cât e de greu.

De ce îți ascunzi tu astăzi, frate scump în Dumnezeu,
Oboseala și durerea, ce o duci atât de greu,
Lasă-ți inima deschisă, să aud durerea ta,
Sa strigăm sus către ceruri, împreună azi aș vrea,
Către Cel ce este milă, către Cel ce-i îndurare,
Către Cel ce poate ție, să-ți aducă vindecare,
Să-ți aducă ție pace, și un strop de fericire,
O speranț-a revederii, sus în cer... în nemurire.

Să-nălțăm către izvorul, care este nesecat,
Mijlocire astăzi frate, ca din harul minunat,
El să lase să mai curgă, peste inima-ntristată,
Bucuriile alese, de la minunatul Tată,
Care-n dragoste frățească, ne-a unit pe-acest pământ,
Noi să fim mereu alături, celora ce astăzi plâng,
Și aș vrea să știi că singur, nu ai fost... nici nu vei fi,
Dragostea care-i divină, ea mereu ne va uni.