De-atâta vreme-n zare se aude,
Un glas duios, un glas plin de putere,
Ca să ne-aducă nouă o trezire,
Din lumea care-ncet... . încet ea piere.

De-atâta vreme strigă Cel din slavă,
Vegheați căci vine clipa-n care vin,
Dar parcă totul este-n ațipire,
Într-o orbire plină cu venin.

De-atâta vreme cheamă azi iubirea,
Acas-acele inimi ce-au pierdut,
Speranța de-a găsi un drum în viață,
Ce azi se-ndreaptă în necunoscut.

El strigă-n dimineți pline de soare,
În noptile adânci ce tot apar,
Dărâmă azi pe drum și ziduri groase,
Ca să nu ne despartă vre-un hotar.

Putere este-n glasul ce se-aude,
El soarele-l ridică sus pe cer,
Și dacă-i voia Lui le dă și viață,
Acelora ce azi se sting... ce pier.

Vorbește chiar și surzilor în noapte,
Acel glas ce răsună azi mereu,
Acel ce-i dătător mereu de viață,
Căci el e glasul sfânt de Dumnezeu.