A plecat în veșnicie,
Scumpa... sfânta mea soție,
Când suflarea ei s-a stins,
Foc de dor ea a aprins,
Care arde azi în mine,
Care naște doar suspine,
De copii ce-s nevăzute,
De cei dragi necunoscute.

O visez în miez de noapte,
Căci o vreau mereu aproape,
Și dorința mea oftează,
Este cea care-o creează,
Vie pe a mea iubire,
Ce îmi umple-o amintire,
Ce-i purtată azi de mine,
Prin al zilelor ruine.

A lăsat a ei plecare,
Azi un gol... dar golul care,
Ne unește chiar de doare,
Este-un gol ce nu dispare,
El păstrează mereu vie,
Dragostea ce nu-i pustie,
Chiar de este ea aprinsă,
De un gol~&,"&~. nu va fi stinsă.

Decând a plecat spre stele,
Eu trăiesc o grea durere,
Ce nu este ea grăită,
Nu poate fi povestită,
Este cea care o ține,
Vie-ntruna lângă mine,
Pe a mea scumpă soție,
Ce-a plecat în vesnicie.

Vreau să beau mereu amarul,
Ce ridică azi hotarul,
Ce ar vrea să ne despartă,
Ce ar vrea să vadă moartă,
Dragostea ce ne unește,
Ce nu deznădăjduiește,
Împreună ce ne ține,
Până-n clipa-n care vine.

Căci de-atunci, vre-o despărțire,
Nu va fi în nemurire,
Vom fi într-un infinit,
Noi doi de nedespărțit,
Este adevărul care,
Prin a Lui mare-ndurare,
Azi îmi dă mereu putere,
Când m-apasă vre-o durere.