Într-o zi... pe drum, prin vale,
Când pășeam eu obosit,
Cineva mie în cale,
Mi-a ieștit și mi-a vorbit,
M-a văzut cum suferința,
S-a lipit de viața mea,
Ce-mi spunea mereu în șoaptă,
Nu spera... nu alerga.

A văzut cum ea mă duce,
La izvoare nesecate,
Doar de lacrimi... de suspine,
Doar de zile-ntunecate,
M-a văzut fără putere,
Cum pe mine mă lăsa,
Acea suferinț-amară,
Ce-a cuprins ea viața mea.

A văzut cum ea mă duce,
La izvoare nesecate,
Doar de lacrimi... de suspine,
Doar de zile-ntunecate,
M-a văzut fără putere,
Cum pe mine mă lăsa,
Acea suferinț-amară,
Ce-a cuprins ea viața mea.

Și Acel ce îmi ieșise,
El în față... mi-a șoptit,
"Tu copile... nu ești singur,
Azi la tine am venit,
C-am văzut de multă vreme,
Mersul tău ce este-agale,
Ți-am văzut și neputința,
De-a ieși din astă vale".

Mi-a mai spus s-ascult cum ziua,
Mie astăzi îmi vorbește,
Dar și noaptea ce îmi spune,
Timpul astăzi ce vestește,
El mi-a zis... " privește astăzi,
Ce în jurul tău se-arată,
Tot ce vezi... este-mplinirea,
Ce-a fost scrisă ea odată".

Când El gura își deschise,
Și-ncepu să îmi vorbească,
În ființa-mi obosită,
A-nceput încet să crească,
O putere negrăită,
Care mie mi-a adus,
Zâmbetul pe a mea față,
Și-o privire doar în sus.

Când stăteam cu El de vorbă,
Am simțit cum mă-nvelește,
O căldură nevăzută,
Ce și azi îmi răcorește,
Sufletul secat de vlagă,
Gura mea ce e fierbinte,
De la strigătele-n noapte,
Către cerurile sfinte.

De când mi-a ieșit în cale,
Cel ce mie mi-a vorbit,
Valea este mai ușoară,
Pot s-alerg necontenit,
Căci mă ține El de mână,
Eu nu sunt a nimănui,
Și când vine-un val mai mare,
El mă ține-n brațul Lui.

Când îmi obosește pasul,
El pășește-n locul meu,
Îmi ridic-a mea povară,
Mie să nu-mi fie greu,
De n-ar fi... Acel ce mie,
El în fată mi-a ieștit,
Azi aș fi pierdut în vale,
Jos căzut și rătăcit.