Cu cât mai urcă-n cale nevrednica-mi ființă
Mă-mpiedic n-am putere să înaintez mai mult
Dar recunosc că-n toate-mi dai picuri de voință
Mă sprijinești, mă mustri, mă-ndemni să mă mai lupt...

Mă împotmolesc agale în câmpul meu de luptă
Uscați sunt bolovanii... la gleznă îmi ajung
Mergând spre Împarăție nu mai privesc în urmă
Ca orișice destoinic ce-a pus mâna pe plug...

Tu-mi întărești genunchii să nu mă prăbușesc...
Să pot privi înainte și-n brazde să lovesc
Să-mi întăresc țăruși, să sap tot mai adânc
Plângând ce semănat-am, cu bucurii să strâng

Nu-Ți cer cărarea vieții să-mi netezești mereu
Dar pregătește o oază ca să m-adăp și eu...
Trimite-mi un umbrar să pot să m-odihnesc
Când în zăduful zilei puterile-mi slăbesc

Privește-n înspre mine, vino-n ogorul meu
S-aduci putina rouă să mă-ntărești din nou
Să vină ploaie sfântă și prin ce-am semănat
Să nu fie neghină ci rodul plin, curat...

Oricâte răni avea-voi în trupul trecător
Să mă întâlnesc cu solul de pace aducător
Și-n suflet să nu-mi între tulburătoare stări
Ci o nădejde vie să-mi poarte doru'-n zări

Căci iată că rutina și munca mea din crâng
Mă face să mai murmur de soartă să mă plâng
Încât nu mai sunt semeni la plug cu min' să dea
Și am rămas eu singur... târându-mi sarcina...

Și de privesc în lături parcă coboară nori
Furtună parcă vine, Te rog să-i împresori
Căci nu mi-e gata casa, coliba să m-ascund
Și munca mea de-o viața se risipește-n vânt...

Ajută-mă, o, Doamne să nu privesc în jur
La cum lucrează alții și osândă să-mi adun
Și dacă-mi iau privirea de la lucrul meu
Să-mi fie îndreptată spre Tine, Dumnezeu