Pe un drum de deal odată,
Mai abrupt, pietros... mai greu,
Cu o cruce grea în spate,
Fiul sfânt de Dumnezeu,
Ce n-a fost crezut de nimeni,
El urca așa tăcut,
Căci această omenire,
A iubit-o mult prea mult.

El pășea cu greu abruptul,
Ducând crucea ce era,
Grea de grelele păcate,
Ce pe umeri apăsa,
Să-și încetinească pasul,
Dar Cel sfânt nu s-a oprit,
El a dus-o mai departe,
Căci pe noi El ne-a iubit.

Mai făcea un pas spre culme,
Ca pe El să-L răstignească,
Chiar în clipa-n care biciul,
Nu-nceta să-L mai lovească,
Dar nu s-a oprit o dată,
El în inimă avea,
O dorinț-atât de mare,
Omenirea de-a salva.

Spre calvar pășea pe pietre,
Prigonit, hulit, scuipat,
Dar din gândul Său vre-o dată,
Domnul nu ne-a lepădat,
Nu a vrut nici să se-ntoarcă,
Dar nici crucea grea s-o lase,
El înainta spre locul,
Unde-n coastă-L înțepase.

Ajungând pe deal... pe culme,
Mâinile și le-a întins,
El de bunăvoie... Domnul,
Pe-acea cruce ce s-a stins,
Ca să-i fie pironite,
Fără milă sau dreptate,
Când s-a dat atunci verdictul,
Ca să fie dus la moarte.

Între doi tâlhari pe cruce,
A fost El crucificat,
Înțepat de spinii care,
El pe frunte i-a purtat,
Și din mâini și din picioare,
Stropi de sânge se scurgeau,
Dar El se ruga la Tatăl,
Pentru cei ce-L răstigneau.

S-a văzut în acea clipă,
Ce se vede și acum,
Dragostea fără de margini,
Ce ne-o poartă El pe drum,
S-a văzut și bunătatea,
Care-i fără de sfârșit,
Mila Sa pentru pământul,
Ce pe El l-a răstignit.

S-a văzut marea iubire,
Într-o mare suferință,
Ce-a salvat de la pierzare,
Când s-a stins... orice ființă,
Ne-a deschis un drum spre ceruri,
Jertfa Domnului Isus,
Care s-a-nălțat acasă,
Și ne-așteapt-acolo sus.