Obicei

După masa mea, de seară,
Ou fiert, pâine de secară,
Stând comod pe canapea
Gust din cana, cu cafea

Și, întins astfel, pe-o parte,
Iau în mână, Sfânta Carte,
Citind trebi interesante
Din Moise, a treia carte.

Curios fiind, îmi zic,
Răsfoiesc, Numeri, un pic,
Și insist pe Levitic.
Moise, scrie c-o să vină,
Alt proroc, fără de vină,
Fiind a lumii, Lumină.

Și, de-nscrisurile Legii,
Pe două table de piatră
Pentru-evreii, ce-s pribegii,
Prin pustiul fără apă.

Oameni, ca și animale,
De sete cădeau pe cale
De s-au răzvrătit îndată
Cerându-i, lui Moise, apă.

Moise, în necazul său,
A strigat, la Dumnezeu,
Cerându-i cumva să facă
Să aibă norodul apă.

N-o făcea spre-a lui onoare
Ci, nu cumva, să-l omoare.
Se temea de viața lui
Că-l amenințau destui.

Domnul, i-a răspuns îndată:
-Lovește-n Stâncă, odată.
Moise-n grab-a repetat,
A țâșnit izvor de apă
Ce nici azi, nu a secat.

Domnul, pentru-ai separa
De cei ce s-au răzvrătit
Prin pustie îi ducea
Spre sud, nord, vest, răsărit

Pân, pe cei ce i-au greșit
I-anghițit treptat, nisipul,
Ori acele pietre-ncinse
Astfel, li se scurse timpul
Ce viața li-l hărăzise.

Astfel, patruzeci de ani
Pân s-au prăpădit în el,
Rătăciră prin deșert,
Cei ce au cerut vițel.

Crezându-se mai sfințiți
Decât Moise și Aaron,
Bună parte din leviți
Și cei ce judecau poporul,
Înrăiți și răzvrătiți,
Căutând slavă deșartă
Ca niște ieșiți din minți
Abiram, Datan și Core,
Cu-a lor ceată fiecare
Pe-Aaron și pe Moise-i, ceartă,
Gest, ce Domnul, nu l-il iartă.

Astfel, că-i abandonase,
În însăși mândria lor,
Ridicând pe blândul, Moise
Rob, cinstit și-ascultător.

Pe cei trei, cu-ale lor cete,
Domnu-i, strânse lângă cort,
Pământu-i sorbi cu sete
Cum face omului mort.

Dumnezeu, hotărî deci
Și lui, Moise, o pedeapsă,
Să nu calce-n, Canaan, în veci,
Ci-n Moab, să se oprească.

Lovind Stânca-a, doua oară,
În câmpie-avea să moară.
Dar, DOMNUL, mai înainte
L-a înălțat pe un munte,
Vârful, Pisga, munții Nebo,
I-arătă o Țară-ntinsă
Demult lui, Avraam, promisă.

Bogată în toate cele
De mirat privea la ele
Țara, cu lapte și miere.

Țar-aceea-ntinsă tare
Dintr-o Mare-n, altă Mare,
Ce-s legate, de Iordan,
Râvnitul promis, Canaan.

Când au ajuns izolați
De armata egipteană
Care multe, cu soldați,
Inarmați ușor și care
Voiau, să-i împingă-n Mare.

Strânși de Mare și Pustiu,
Părea că nu scapă viu
Niciunul dintre evrei,
Dar, Yahve-ngrijea de ei.

Lovind Marea, cu toiagul,
Moise, cum a scris în Carte,
Marea-n două se desparte
Si, un vânt, usucă vadul.

Grabnic vadu-i trec fugarii,
Egiptenii-i urmăreau
Primii, și-au zorit măgarii,
Cei din urmă, se-nnecau.

Lumea-l cunoștea, pe Moise
Și în el se încrede,
Pe, DOMNUL, ce dase Legea,
Nimeni, nu-L putea vedea.

Constatăm în încheiere
Că, Moise-i, prorocul care,
Domnul, cu grijă-l răsfață,
Îl alese din născare
Să-i vorbească, față-n față,
Bună parte, din viață.
Moldovan Pavel
15.01. 2020.
Alba Iulia.