Ascultarea și sfințirea-mi duc azi mie pașii mei,
Spre tărâmul sfânt, chiar dacă, uneori sunt mult prea grei.

Ele-mi duc mie ființa, pe meleagurile sfinte,
Unde dragostea e vie, nu e doar două cuvinte.

Ascultarea și sfințirea, cerul printre nori deschide,
Și dărâmă chiar și ziduri, care-s cele mai rigide.

Ele sunt acele care, îmi aduc atâta pace,
Și mă fac s-aud eu glasul, cerului chiar și când tace.

Ascultarea este darul, care e nemeritat,
Dar Acel ce mi-e Părinte, azi un dar mie mi-a dat.

Este cea care întruna, când ajung în rătăcire,
Îmi arată calea bună, ce sfârșește-n nemurire.

Căci ea este ascultarea, de cuvântul ce e viu,
Clătinat pe-această cale, nu mă lasă ca să fiu.

Și sfințirea este-o armă, împotriva celui rău,
Este cea care-mi ridică greul să nu-l duc cu greu.

Este cea care mă face, eu biruitor să fiu,
Căci sfințirea, e plăcută-n fața Celui ce e viu.

Vreau ca să mă țin de mână, de sfințire... de-ascultare,
Lângă ele simt întruna, bucurie-n întristare.

Să mă-ndepărtez de ele, niciodată nu aș vrea,
Căci n-aș mai simți prezența, Celui sfânt din viața mea.