Urc pe-o rază de lumină, să ajung eu mult aș vrea,
Dincolo de nori... de stele, în Împărăția Ta,
Unde visele ce astăzi eu le am, sunt cele vii,
Unde zilele sunt pline, doar de Tine... nu pustii.

Închid ochii și-mi iau zborul, căci eu vreau să te-ntâlnesc,
Și din zborul meu pe cale, eu aș vrea să mă opresc,
Doar la pieptul Tău Isuse, să te strâng în brațe-aș vrea,
Ca să uit o clipă vremea, astăzi care-i mult prea grea.

Urc pe-un fir care ne leagă, printre nori ce-i coborât,
Să mă țin de el în vremea, când se-așterne-un asfințit,
Care-i mult prea lung și zorii, eu nu-i văd Isuse-n zare,
Firul alb care ne leagă, mi-e lumină el pe cale.

Și pășesc cu multă grijă, doar pe urma luminată,
De-acea rază ce-i cu mine, care este minunată,
Știu... de Tine e trimisă, eu ca să nu rătăcesc,
Când în față multe ziduri, dar și piedici întâlnesc.

Urc spre Tine Doamne Tată, în al vieții zbucium greu,
Căci în mine arde focul, după Tine Domnul meu,
Și oricât ar fi azi calea, ea de grea... anevoioasă,
Arde-n mine o dorință, de-a ajunge iar acasă.

De-a ajunge-n locul care, îl visez... dar este viu,
Lângă ape cristaline, unde-aș vrea mereu să fiu,
Pe acele străzi de aur, înspre care mă grăbesc,
Chiar de-i grea azi alergarea, pașii mei nu obosesc.

Cel ce-mi dă putere mie, ești doar Tu în alergare,
Te-ngrijești de-a mele vise, cu a Ta mare-ndurare,
Să rămână vii întruna, să rămân-adevărate,
Căci în ele niciodată, nimeni nu ne va desparte.