Privesc spre bolta-ntinsă... înstelată,
Văd luna ce îmi spune eu să cânt,
Chiar dacă noaptea este-ntunecată,
În ea mereu este prezent Cel sfânt.

Privesc cum norii vin în miez de noapte,
Dar printre ei eu mă strecor mereu,
Eu știu că după nori El mă așteaptă,
Și norii nu devin un greu ce-i greu.

Privesc cum slava porțile-și deschide,
Așteaptă să se-ntoarcă ai Săi fii,
Dar uneori sunt surzi acei ce-odata,
Aleși au fost să fie veșnic vii.

Privesc cum timpul azi se risipește,
Se scurge printre vorbe ce se sting,
Ce-s fără de valoare-n guri ce-aruncă,
Doar ape tulburi spre acei ce plâng.

Privesc cum seacă azi încet izvoare,
Ce-odată dor de ceruri izvorau,
Căci astăzi lumea vrea să-și ia puterea,
Din inimile care doar ardeau.

Privesc... dar ea încet astăzi privirea,
Se-apleacă-n întristare-nspre pământ,
Și pentru tot ce văd o las să cadă,
Să plângă dar spre cer să-nalțe-un cânt.

Chiar dacă este astăzi aplecată,
Dorită este de-adevărul viu,
Ce-i dincolo de lună și de stele,
Ce-mi stă în față, dup-acest pustiu.

Dorita este azi de nevăzutul,
Acestor vremuri când este mereu,
Prezent chiar dacă nu-l vede privirea,
În fața mea e-ntruna Dumnezeu.