Sunetul de ploi mărunte, se aude cum el vine,
Ca să stingă inimi care, ard că para și sunt pline,
De putere... de iubire, sunt azi de neclătinat,
Când răcnește... acel urlet, de-acea ploaie... ne-ncetat.

Zgomotul de vânt ce bate, cu putere el răsună,
Fugărind acea speranță, la o zi de vreme bună,
Vrea să smulgă și dorința de-a sfârși în veșnicie,
Da nu poate... e sădită, De Isus pentru vecie.

Se-aud șoapte-asurzitoare, inimi care vrea să stingă,
Cu-a lor tremur vor pe toate, astăzi ca să le cuprindă,
Dar nu pot căci scut le este, un fior din Dumnezeu,
Dăruite-au fost odată, Celuia ce-i azi și-al meu.

Se-aud vuiete-n departe, încercând astăzi tăcerea,
Să o spulbere în multe, că să simtă mulți durerea,
Dar un vuiet niciodată, o tăcere ce-i lăsată,
De Cel sfânt să o perturbe, ooo... nicicând el n-o să poată.

Se aude azi și teama, pasul ei grăbit din zori,
Lasă-n urmă praful rece, ce rămâne un fior,
Să rămână-o rădăcină, el nu poate... nu găsește,
Azi vre-o inimă că-n toate, un Stăpân azi locuiește.

Se-aud multe, căci întregul azi văzduh s-a răscolit,
Să întoarcă-o omenire, de pe calea ce-a pornit,
Dar nu poate căci în fața, ei stă azi un Rege sfânt,
Care stăpânește cerul, dar și-ntreg acest pământ.

Toate sunt în a Lui mână, orice vreme, timp sau clipă,
Pe-al Său braț stau și aceia, ce nu fac din timp risipă,
Ei sunt cei, de orice răcnet, vor fi ocoliți mereu,
Căci acel braț ce îi poartă, este-un braț de Dumnezeu.