La strigătul durerii mele,
Tu munții Doamne i-ai mutat,
Să văd cum vii în zori de ziuă,
În răsăritul minunat.

Cu razele strălucitoare,
Mi-ai șters obrajii-nlăcrimați,
Și ochii mei de-o lungă vreme,
Ce n-au mai fost Isus uscați.

La strigătul din suferință,
Tu norii Doamne-ai despărțit,
Să nu fiu singur cu durerea,
Ce sufletul mi-a învelit.

Cu mine-ai fost în zi și noapte,
Cu mâna Ta m-ai mângâiat,
Povara grea a vieții mele,
De pe-ai mei umeri ai luat.

La strigătul dintre suspine,
De pe-al Tău tron împărătesc,
Tu te ridici să-mi dai Stăpâne,
Putere când eu obosesc.

Nu-mi lași ființa obosită,
Vre-o dată singură pe drum,
Mereu ai fost plin de răbdare,
Tot ce m-apasă că să-ți spun.

Ecoul strigătelor mele,
Care se-aude-adeseori,
Se-ntoarce înapoi spre mine,
Cu-al Duhului cel sfânt fiori.

Căci Tu nicicând în nepăsare,
N-ai fost Isus când am strigat,
Din cea mai grea și-adâncă vale,
M-ai auzit și m-ai salvat.